Majoritatea oamenilor ar spune că moartea este ceva de temut, dar Olaf nu se numără printre ei. Berserkerul trăieşte doar pentru vacarmul strigătelor de luptă şi zăngănitul oţelului. Mânat cu putere de setea de glorie şi de blestemul unei morţi destinate uitării ce planează asupra sa, Olaf se aruncă în orice luptă cu un abandon nesăbuit. Lăsându-se pradă setei de sânge care vine din adâncurile fiinţei sale, Olaf se simte cu adevărat viu numai când se încleştează în luptă cu moartea.
Peninsula Lokfar este unul dintre cele mai brutale locuri din Freljord. Acolo, furia este singurul foc care încălzeşte oasele îngheţate, sângele e singurul lichid care curge liber şi nu există o soartă mai rea decât să ajungi la bătrâneţe, ramolit şi uitat de lume. Olaf era unul dintre războinicii din Lokfar care nu ducea lipsă de glorie şi nici nu ezita să-şi povestească victoriile. În timp ce se lăuda într-una din seri celorlalţi membri ai clanului său, lângă scrumul încă mocnind al unui sat ce fusese pârjolit, unul dintre războinicii mai vârstnici s-a săturat de fanfaronada lui Olaf. Bătrânul luptător l-a provocat pe Olaf să citească semnele şi să vadă dacă norocul îi e pe potriva manifestărilor zgomotoase. Stârnit de provocare, Olaf şi-a bătut joc de invidia tovarăşului său mai vârstnic şi a aruncat oasele de la încheietura labei unei fiare demult ucise, pentru a-i prezice culmile gloriei pe care va ajunge în moarte. Toată voioşia i-a părăsit pe cei adunaţi laolaltă atunci când au citit prevestirea: oasele grăiau despre o viaţă lungă şi un sfârşit liniştit.
Înfuriat, Olaf s-a năpustit în noapte, hotărât să demonstreze că profeția era falsă. Intenționa să-l găsească și să-l masacreze pe temutul şarpe de gheaţă din Lokfar. Monstrul înghiţise mii de oameni şi ambarcaţiuni laolaltă de-a lungul vieţii sale şi să piară în lupta cu el ar fi fost un sfârşit demn de orice războinic. În timp ce Olaf se arunca în gura întunecată a șarpelui, s-a prăbuşit şi mai adânc în negura propriei minţi. Când şocul provocat de apa îngheţată l-a smuls din întuneric, lângă el plutea doar leşul măcelărit al fiarei. Cu planul dejucat, dar neînvins, Olaf s-a apucat să stârpească toate fiarele legendare cu gheare şi colţi, în speranţa că următoarea luptă va fi şi ultima. De fiecare dată se arunca cu capul înainte spre moartea mult-dorită, numai pentru a fi cruţat datorită freneziei care îl cuprindea când era la un pas de ea.
Olaf a tras concluzia că nicio simplă fiară nu îi va putea oferi o moarte vrednică de un războinic. Soluţia sa a fost să atace cel mai de temut trib din Freljord: Gheara Iernii. Sejuani a părut amuzată de provocarea aruncată de Olaf grupului ei, dar cutezanţa lui nu avea să-i câștige clemența. Conducătoarea a ordonat atacul şi a trimis pâlcuri de războinici de-ai ei să-l copleşească pe Olaf. Unul câte unul, aceştia au căzut răpuşi până când berserkerul s-a pierdut iarăşi în setea sa de sânge, croindu-şi fără efort drum până la lidera tribului Gheara Iernii. Ciocnirea dintre Olaf şi Sejuani a făcut gheţarii să se zguduie şi, deşi el părea de neoprit, Sejuani i-a ţinut piept totuși în luptă. În timp ce rămăseseră încleştaţi, privirea aprigă a lui Sejuani a străpuns ceaţa care întuneca mintea lui Olaf, aşa cum nicio armă n-o putuse face. Frenezia sa a fost liniștită suficient timp ca ea să apuce să-i facă o propunere: a jurat că-l va ajuta pe Olaf să-şi găsească o moarte glorioasă dacă îşi va pune toporul în slujba campaniei ei de cucerire. În acel moment, Olaf a jurat că-şi va ciopli moștenirea chiar în stâncile ţinutului Freljord.
''Când îţi vei întâlni strămoşii, spune-le că Olaf te-a trimis la ei.''
- Olaf
