Majoritatea oamenilor ar spune că moartea este ceva de temut; dar printre ei nu se numără şi Olaf. Berserkerul trăieşte doar pentru urletul unui strigăt de luptă şi zăngănitul oţelului. Mânat cu putere de setea de glorie şi de blestemul unei morţi destinate uitării ce planează asupra sa, Olaf se aruncă în orice luptă cu un abandon nesăbuit. Lăsându-se pradă setei de sânge care vine din adâncurile fiinţei sale, Olaf se simte cu adevărat viu numai când se încleştează în luptă cu moartea.
Peninsula Lokfar este unul dintre cele mai brutale locuri din Freljord. Acolo, furia este singurul foc care încălzeşte oasele îngheţate, sângele e singurul lichid care curge liber şi nu există o soartă mai rea decât să ajungi la bătrâneţe, ramolit şi uitat de lume. Olaf a fost unul dintre războinicii din Lokfar care nu ducea lipsă de glorie şi nici nu ezita să-şi povestească victoriile. În timp ce se lăuda într-una din seri celorlalţi membri ai clanului său, lângă jăraticul unui sat ce fusese pârjolit, unul dintre războinicii mai vârstnici s-a săturat de fanfaronada lui Olaf. Bătrânul luptător l-a provocat pe Olaf să citească semnele şi să vadă dacă norocul îi e pe potriva manifestărilor zgomotoase. Stârnit de provocare, Olaf şi-a bătut joc de invidia tovarăşului său mai vârstnic şi a aruncat oasele de la încheietura labei unei fiare demult moarte, pentru a-i prezice culmile gloriei pe care va ajunge la moarte. Toată voioşia i-a părăsit pe cei adunaţi laolaltă atunci când au citit prevestirea: oasele grăiau despre o viaţă lungă şi un sfârşit liniştit.
Înfuriat, Olaf s-a năpustit în noapte, hotărât să dovedească falsitatea prezicerii găsindu-l şi masacrându-l pe temutul şarpe de gheaţă din Lokfar. Monstrul înghiţise mii de oameni şi ambarcaţiuni laolaltă de-a lungul vieţii sale şi să piară în lupta cu el ar fi fost un sfârşit demn de orice războinic. În timp ce Olaf se arunca în întunecimea burţii acestuia, s-a prăbuşit şi mai adânc în negura propriei minţi. Când şocul provocat de apa îngheţată l-a smuls din întuneric, lângă el plutea doar leşul măcelărit al fiarei. Cu planul dejucat, dar neînvins, Olaf s-a apucat să stârpească toate fiarele legendare cu gheare şi colţi, în speranţa că următoarea luptă va fi şi ultima. De fiecare dată se arunca cu capul înainte spre moartea mult-dorită, numai pentru a fi cruţat datorită freneziei care îl cuprindea când era la un pas de ea.
Olaf a tras concluzia că nicio simplă fiară nu îi va putea oferi moartea vrednică de un războinic. Soluţia sa a fost să atace cel mai de temut trib din Freljord: Gheara iernii. Sejuani a părut amuzată de provocarea azvârlită de Olaf grupării ei, dar cutezanţa lui nu avea să-i aducă clemenţa. Ea a ordonat atacul şi a trimis pâlcuri de războinici de-ai ei să-l copleşească pe Olaf. Unul câte unul, aceştia au căzut răpuşi până când el s-a pierdut iarăşi în setea sa de sânge, croindu-şi fără efort drum până la lidera tribului Gheara iernii. Ciocnirea dintre Olaf şi Sejuani a făcut gheţarii să se zguduie şi, deşi el părea de neoprit, Sejuani i-a ţinut piept berserkerului în luptă. În timp ce rămăseseră încleştaţi, privirea aprigă a lui Sejuani a străpuns ceaţa de berserker a lui Olaf, aşa cum nicio armă n-o putuse face. Frenezia sa a fost calmată suficient timp ca ea să apuce să-i facă o ofertă: Sejuani a jurat că-l va ajuta pe Olaf să-şi găsească o moarte glorioasă dacă îşi va pune toporul în slujba campaniei ei de cucerire. În acel moment, Olaf a jurat că-şi va ciopli contribuţia chiar în stâncile ţinutului Freljord.
„Când îţi vei întâlni strămoşii, spune-le că Olaf te-a trimis la ei.”
-- Olaf
