Sion

SÂNGE.

ÎL SIMT.

VREAU. TÂNJESC. ÎMI TREBUIE!

SE APROPIE. SOSESC.

FĂRĂ LANȚURI? LIBER! UCIDE!

ÎL PRIND. DA! MORI! MORI!

S-a dus. Prea repede. Fără luptă. Mai mult. Vreau... mai mult.

O voce? Necunoscută. Îl văd. Marele General. Generalul meu.

El conduce. Eu îl urmez. Mărșăluiesc. Încotro? Ar trebui să știu. Nu-mi amintesc.

Totul sângerează. Mai contează? Noxus cucerește. Restul? Neimportant. Atâta timp... de când am simțit gustul victoriei.

Carul de război se zdruncină. Zornăie. O cușcă înghesuită. Ceremonie inutilă. Așteptare. Enervare. Mai repede, câinilor!

Acolo. Stindarde. Demacieni și zidurile lor. Lași. Porțile lor se vor face praf. Gândurile despre masacru apar cu ușurință.

Cine a dat ordin de oprire? Subordonații nu răspund. Nicio față cunoscută. Dacă eu nu-mi amintesc, nici istoria n-o va face.

Cușca este deschisă. În sfârșit! Gata cu așteptarea. ATACĂM!

Praștii și săgeți? Arme pentru copii! Zidurile nu-i vor salva!

Le pot simți frica. Se îngrozesc la fiecare lovitură. Baricadele lor se fac țăndări. CURÂND!

Tobe noxiene. Demacienii urlă. Gloria nu înseamnă răsplată; gloria e sângele cald de pe mâinile tale! Asta e viața adevărată!

O mie de cadavre sfărâmate zac la picioarele mele, iar casele demaciene ard peste tot în jurul meu. S-a terminat prea repede! Încă unul...

Oamenii se holbează. Văd frică în ochii lor. Dacă le este frică să privească victoria, ar trebui să le smulg ochii ăia lași. Nu văd frică în ochii Marelui General, doar aprobare. E încântat de cucerire.

Pășesc pe câmp cu Marele General, admir masacrul, tânjesc după încă un inamic. Șchiopătează, un picior rănit în luptă? Dacă îl doare, nu o arată. Un adevărat noxian. Dar nu-mi place animalul lui de companie; ciugulește din morți, fără să fi câștigat nimic. Câinii de vânătoare erau mai potriviți aici.

Demacia va fi la picioarele noastre în curând. Simt asta. Sunt gata de marș. Marele General insistă să mă odihnesc. Cum să mă odihnesc în timp ce inamicii mei sunt încă în viață?

De ce pierdem timpul? Așteptarea mă macină. Sunt lăsat în pace. Pasărea privește. Simt neliniște. De-ar fi fost a altcuiva, aș fi strivit-o.

Mă cuprinde oboseala. Nu m-am simțit niciodată așa... obosit.

Boram? Tu ești? Ce îmi șoptești?

Unde sunt?

Capturat? Ținut în cușcă precum un câine. Cum?

A fost... lupta, distrugerea fortăreței, liniștea ce a urmat. Am fost prinși într-o ambuscadă? Nu-mi amintesc.

Am fost rănit. Simt tăietura zimțată... dar nu și durerea. Au crezut că sunt mort. Acum, sunt recompensa lor. Destinul râde. Nu voi fi închis! Vor regreta că nu m-au ucis.

Viermi demacieni! Repetă ca papagalii cuvinte drăguțe, dar sunt nemiloși. Locul ăsta e o groapă rece și umedă. Nu-mi aduc mâncare. Nu mă torturează. Nu mă expun privirilor curioase ale mulțimii. Sunt lăsat să putrezesc.

Îmi amintesc cele mai bune clipe din viață. Am ținut un rege de gât și i-am simțit ultima bătaie a inimii prin strânsoarea mea. Nu-mi amintesc să-i fi dat drumul. Asta e răzbunarea ta, Jarvan?

Aud marșul triumfal. Cizme pe piatră. Greu de auzit, prin zidurile închisorii. Ritmul tobelor noxiene. Voi fi liber. Sângele demacian va curge pe străzi!

N-a venit nimeni. Nu am auzit nicio luptă. Nicio retragere. Mi le-am imaginat?

Acest ciot nu simte durere. Abia am observat cizma de fier. E plină de rugină.

Când mi-am pierdut piciorul?

Încă simt mirosul sângelui. Luptă. Mă alină.

Foamea mă roade. Nu am dormit. Timpul abia se târăște. Atât de obosit.

De când?

Atât de întuneric. Groapa asta. Îmi amintesc. Marele General. Șoaptele lui. Ce-a fost?

Nu cine am crezut.

Adorm. Nu trebuie să uit.

Mesaj. Tăiat. Amintește-ți.

''SION - Atenție la corbi.''

ELIBERAȚI-MĂ!

SÂNGE.