Sion

SÂNGE

ÎL SIMT.

VREAU. TÂNJESC. AM NEVOIE!

ÎNCHIDE ACUM. SOSESC.

FĂRĂ LANȚURI? LIBER! UCIDE!

ÎL AJUNG. DA! MORI! MORI!

S-a dus. Prea repede. Fără luptă. Mai mult. Vreau... mai mult.

O voce? Necunoscută. Îl văd. Marele General. Generalul meu.

El conduce. Eu îl urmez. Mărșăluiesc. Încotro? Ar trebui să știu. Nu-mi amintesc.

Totul sângerează. Mai contează? Noxus cucerește. Restul? Neimportant. Atâta timp... de când am gustat ultima dată victoria.

Carul de război se zdruncină. Zornăie. O cușcă înghesuită. Ceremonie inutilă. Așteptarea. Enervare. Mai repede, câinilor!

Acolo. Stindarde. Demacieni și zidurile lor. Lași. Porțile lor se vor face praf. Gândurile despre masacru apar cu ușurință.

Cine a dat ordin de oprire? Subordonații nu răspund. Nicio față cunoscută. Dacă eu nu-mi amintesc, nici istoria n-o va face.

Cușca este deschisă. În sfârșit! Gata cu așteptarea. ATACĂM!

Praștii și săgeți? Arme pentru copii! Zidurile nu-i vor salva!

Le pot simți frica. Se îngrozesc la fiecare lovitură, în timp ce baricadele lor se fac țăndări. ÎN CURÂND!

Tobe noxiene. Demacienii urlă. Gloria nu înseamnă răsplăți; gloria e sângele cald de pe mâinile tale! Asta e viața adevărată!

O mie de cadavre sfărâmate zac la picioarele mele, iar casele demaciene ard peste tot în jurul meu. S-a terminat prea repede! Încă unul...

Oamenii se holbează. E frică în ochii lor. Dacă le este frică să privească victoria, ar trebui să le smulg ochii ăia lași. Nu văd frică în ochii Marelui General, doar consimțire. Este încântat de această cucerire.

Pășind pe câmp cu Marele General, admirând masacrul, tânjesc după încă un inamic. Șchiopătează, un picior rănit în luptă? Daca îl doare, nu o arată. Un adevărat noxian. Totuși, nu-mi place animalul său de companie; ciugulește din morți, fără să fi câștigat nimic. Câinii săi de vânătoare erau o companie mai potrivită.

Demacia va fi la picioarele noastre în curând. Simt acest lucru. Sunt gata să mărșăluiesc. Marele General insistă ca eu să mă odihnesc. Cum să mă pot odihni în timp ce inamicii mei sunt încă în viață?

De ce pierdem timpul? Așteptarea mă macină. Sunt lăsat în pace. Pasărea privește. E tulburător. Dacă ar fi fost a altcuiva, aș fi strivit-o.

Mă cuprinde oboseala. Nu m-am simțit niciodată așa... obosit.

Boram? Tu ești? Ce îmi șoptești?

Unde sunt?

Capturat? Băgat în cușcă precum un câine. Cum?

A fost... lupta, distrugerea fortăreței, liniștea ce a urmat. Am fost prinși într-o ambuscadă? Nu-mi amintesc.

Am fost rănit. Simt tăietura zimțată... dar nu și durerea. Au crezut că sunt mort. Acum, sunt recompensa lor. Destinul râde. Nu voi fi închis! Vor regreta că nu m-au ucis.

Viermi demacieni! Repetă ca papagalii cuvinte drăguțe, dar sunt la fel de nemiloși. Acest loc este o groapă rece și umedă. Nu aduc mâncare. Nu mă torturează. Nu mă expun privirilor curioase ale mulțimii. Sunt lăsat să putrezesc.

Îmi amintesc cel mai bun moment al meu. Am ținut un rege de gât și i-am simțit ultima bătaie a inimii prin strânsoarea mea. Nu-mi amintesc să-i fi dat drumul. E asta răzbunarea ta, Jarvan?

Aud marșul triumfal. Cizme pe piatră. Slab, prin zidurile închisorii. Ritmul tobelor noxiene. Voi fi liber. Sângele demacian va curge pe străzi!

Nimeni nu a venit. Nu am auzit nicio luptă. Nicio retragere. Mi-am imaginat?

Nu există durere în acest ciot. Abia am observat cizma de fier. E plină de rugină.

Când mi-am pierdut piciorul?

Încă simt mirosul sângelui. Luptă. Mă alină.

Foamea mă roade. Nu am dormit. Timpul abia se târăște. Atât de obosit.

Cât de mult?

Atât de întuneric. Groapa asta. Îmi amintesc. Marele General. Șoaptele sale. Ce a fost?

Nu cine am crezut.

Adorm. Nu trebuie să uit.

Mesaj. Tăiat. Amintește-ți.

''SION“ Feriți-vă.''

ELIBERAȚI-MĂ!

SÂNGE.