Karthus

Această creatură îngrozitoare pe nume Karthus a fost cândva un om atât de obsedat de moarte, încât a îmbrăţişat cu înflăcărare darul morţii vii. Acum, în ne-viaţa lui, Karthus e mai aproape decât şi-ar fi imaginat vreodată de multiubitul lui mormânt. Stăpâneşte magia având ca sursă uitarea şi încearcă să predice înfricoşătorul lui adevăr întregii lumi: doar prin moarte viaţa capătă claritate şi scop.

Karthus era diferit din copilărie. Se regăsea în el ceva întunecat, ce nu putea fi negat. Copilul prefera umbrele şi evita compania semenilor. Se furişa la înmormântările străinilor şi vorbea cu pietrele lor de mormânt în cimitir. Căuta cadavre de animale pentru a le conserva şi a le comemora, strângând o colecţie macabră de exponate cutremurătoare. Karthus se oferea voluntar să îngrijească bolnavi şi muribunzi, însă nu cu intenţia de a ajuta, ci de a fi martor de aproape la trecerea pe lumea cealaltă a celor ce nu mai puteau fi ajutaţi. În cele din urmă, a mers atât de departe, încât şi-a înscenat foarte elaborat moartea şi a urmărit cu o fascinaţie deosebită propria înmormântare. Când au descoperit ce făcuse, apropiaţii lui au fost atât de şocaţi şi de tulburaţi încât, într-un fel, Karthus chiar a murit pentru ei. Karthus a fost respins complet de cei vii.

Această izolare nu a făcut decât să-i alimenteze obsesia. S-a adâncit tot mai mult în cercetarea morţii şi a devenit fascinat de legendele Insulelor Umbrelor. Se spunea că acolo fantomele celor decedaţi continuau să dăinuie într-o eternitate de ne-viaţă. Stăpânit de aceste poveşti, ştia că trebuie să descopere singur dacă erau sau nu adevărate. Călătorind spre acele insule îngrozitoare, Karthus s-a găsit nu după mult timp hoinărind în ceaţă, copleşit de frumuseţea supranaturală a locului. Simţea că ajunsese, în sfârşit, acasă. Urmărise dintotdeauna puritatea subtilă a momentului morţii, când viaţa se stingea şi primea într-o singură clipă un sens. Karthus a văzut că starea de ne-moarte era asemenea acelui moment, conservată într-o nemişcare funebră pentru totdeauna. Îşi descoperise destinul, acela de a trece dincolo de văl şi de a lăsa în urmă viii pentru eternitate. În acea zi, s-a trezit ceva la viaţă în Insula Umbrelor atunci când Karthus a făcut ceva ce nicio altă fiinţă nu mai făcuse: şi-a oferit de bunăvoie viaţa în schimbul ne-morţii. Când a reintrat în lume, Karthus devenise materializarea propriei obsesii. Un mort viu deţinător al cheii vieţii şi a morţii, acesta vrea să aducă lumii recviemul său întunecat.

„Nu există niciun cântec mai dulce ca ultima răsuflare a morţii.“
-- Karthus